Soarele, Purtătorul Vieții Lumilor
Dumnezeu se manifestă – sursa centrală a Luminii și a Vieții din suflet.
„Nu există un lucru mai vizibil în toată lumea, mai demn de a servi, ca tip de Purtător al vieții pe pământ, decât Soarele, care se luminează mai întâi pe sine cu lumina vizibilă, și apoi toate corpurile cerești și elementare”.
– Dante Alighieri (1265-1321)
„Și Soarele, la fel ca și Cosmosul, durează pentru totdeauna. La fel este și el, pentru totdeauna conducătorul tuturor puterilor vitale sau al întregii noastre vitalități. El este conducătorul vitalității sau cel care dă viața afară din trup. Dumnezeu atunci este conducătorul etern al tuturor viețuitoarelor sau funcțiilor vitale care se află în lume. El este cel care dăruiește veșnic viața însăși (Predica perfectă). ”
– G.R.S. Mead, Trice Great Hermes, Vol. II., P. 366
Într-o metaforă Baha’i, Soarele simbolizează Creatorul și profeți precum Krishna, Moise, Iisus Hristos, Mohammad, Zoroastru, Buddha, Bab și Baha’u’llah acționează ca oglinzi, ca reflexii pure și perfect lustruite ale razelor solare. Acest pasaj descrie acea metaforă în contextul revelației progresive, una dintre credințele centrale ale credinței Baha’i.
Mântuitorul Universal și Regele Cerului
Ca sursă a creșterii și a întregii vieți de pe Pământ, Soarele este Mântuitorul Universal și Regele Cerului. Este „zeul care moare și învie în fiecare Zi și în fiecare An”. Este recunoscut în multe religii, inclusiv în creștinism și zoroastrianism. Rolul său de guvernator al anotimpurilor înseamnă că miturile sale sunt adesea personificări ale acestor cicluri naturale.
De exemplu, „Hristosul Solar” a fost o teorie foarte populară în secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De atunci însă, a căzut în dezacord în rândul cărturarilor biblici. Totuși există un flux persistent „misticist”, reprezentat de scriitori precum Acharya S. Soarele a fost prima dintre cele șapte „planete” ptolemeice.
A fost echivalat cu aurul, unul dintre cele șapte metale ale Egiptului (probabil și din perioada ptolemeică). Soarele este bărbat, vară, căldură și uscăciune, în timp ce Luna este femeie, iarnă, argintiu, răcoare și umiditate. Conceptul revelației progresive subliniază că Dumnezeu nu va lăsa niciodată umanitatea fără îndrumare spirituală.
Creatorul ne dezvăluie noi învățături
Pe măsură ce timpul trece și umanitatea se schimbă odată cu aceasta, avem nevoie de îndrumări actualizate. Putem dezvolta niveluri de înțelegere din ce în ce mai mari pe măsură ce Creatorul ne dezvăluie noi învățături. Simbolul solar este o imagine care reprezintă Soarele. Simbolurile solare comune includ cercuri (cu sau fără raze), cruci, spirale, imaginea Soarelui, ș.a.
În iconografia religioasă, personificările Soarelui sau atributele solare sunt indicate prin intermediul unui halou sau al unei coroane radiate. Elementul de bază al majorității simbolurilor solare este discul solar circular. Discul poate fi modificat în diferite moduri, în special prin adăugarea de raze (găsite în epoca bronzului în reprezentările egiptene ale lui Aten) sau o cruce.
În Orientul Apropiat antic, discul solar ar putea fi, de asemenea, modificat prin adăugarea unui Uraeus (cobra de creștere). În Mesopotamia antică a fost prezentat cu aripi. Simbolul astronomic modern pentru Soare (un punct încercuit) a fost folosit pentru prima dată în perioada Renaștentistă. O diagramă din Compendiul de astrologie din secolul al XII-lea al lui Johannes Kamateros arată Soarele reprezentat printr-un cerc cu o rază.
Steaua lui Shamash
Planisfera lui Bianchini, produsă în secolul al II-lea, are un cerc cu raze care radiază din ea. Un disc circular cu raze alternante triunghiulare și ondulate care emană din acesta este un simbol frecvent sau o reprezentare artistică a soarelui. Vechea „stea a lui Shamash” mesopotamiană ar putea fi reprezentată fie cu opt raze ondulate, fie cu patru raze ondulate și patru raze triunghiulare.
Soarele Vergina (cunoscut și sub numele de Steaua Verginei, steaua macedoneană sau steaua Argead) este un simbol solar cu raze care apare în arta greacă veche din secolele VI-II î.Hr. Soarele Vergina apare în artă diferit, cu șaisprezece, doisprezece sau opt raze triunghiulare. Tradiția iconografică de a înfățișa Soarele cu raze și cu față umană s-a dezvoltat în tradiția occidentală în perioada medievală înaltă și s-a răspândit în perioada Renaștentistă, revenind zeului Soare (Sol / Helios) purtând o coroană radiată în antichitatea clasică.
Există un simbol astrologic și astronomic comun pentru Soare. Este un cerc cu un punct în el. Această imagine specială a fost odată simbolul alchimic al aurului, fiind cel mai perfect dintre metale. Pentru un alchimist, a reprezentat perfecțiunea tuturor materiilor de la orice nivel, inclusiv al minții, spiritului și al sufletului. Asocierea simbolului atât cu aurul, cât și cu Soarele provine în mod evident din alchimie.
Aurora, zeița zorilor
Aurum, cuvântul latin pentru aur, derivă din numele grecesc Aurora, zeița zorilor. Deci, culoarea aurului a fost asociată cu strălucirea Soarelui din cele mai vechi timpuri. Alchimiștii au cunoscut doar câteva metale. Acestea erau, aur, argint, fier, mercur, staniu, cupru și plumb. Din moment ce știau doar șapte planete (ar trebui să fie 6 planete plus Soarele) și șapte zei. Aceștia au numit aceste șapte metale după zeii planetelor.
Metalele erau atunci cunoscute sub numele de „Cele Șapte metale ale Anticilor.” Aurul, metalul nobil, a fost numit după Sol, Soare de aur, al cărui simbol era sfera perfectă. Mai târziu, cele șapte metale au primit fiecare o zi în săptămână. În acest fel, duminica a fost aur (Sol). Un punct din centrul unui cerc simbolizează amestecul forțelor masculine și feminine.
Hindușii numesc punctul mediu într-un cerc bindu, scânteia vieții (masculine) din uterul cosmic. Totuși, cum se referă la Soare nu se explică. Există câteva interpretări interesante ale vechiului simbol al ochiului înaripat egiptean și simbolului aztec „Ochiul lui Dumnezeu”, ca reprezentând coroanele văzute în timpul eclipselor totale de soare.
Dies Natalis Sol Invictus
S-ar putea să verificați, de asemenea, simbolul și animația “Ochiul lui Dumnezeu” aztec. Simbolul „cruce” solar, văzut în mod obișnuit, este în general înțeles ca reprezentând natura ciclică a anotimpurilor și împărțirea ciclului zodiacal în patru. Se pare că Soarele a fost venerat ca o zeitate personificată, dătătoare de viață în civilizațiile babiloniene, egiptene, grecești, romane și în alte mari civilizații ale istoriei.
Pentru un cult care privea Soarele ca pe un zeu, nu a fost dificil să atașeze zeului lor o față. În miturile incașe, Soarele era venerat ca strămoșul divin al vieții pe pământ. „Dies Natalis Sol Invictus”, marea majoritate a sărbătorilor religioase, indiferent unde în lume, tind să se concentreze pe vremea solstițiului (21 decembrie și 22 iunie) și a echinocțiilor (21 martie și 22 septembrie).
Asta întrucât, acestea reprezintă punctele de cotitură din anul solar, marcând iarna și vara, respectiv primăvara și toamna. Majoritatea celorlalte sărbători, se concentrează pe sferturi transversale sau puncte medii exacte între aceste date. Solstițiile sunt extremele luminii și întunericului, iar echinocțiile sunt cele două puncte echilibrate ale acestora în an.
Aveți mai jos câteva produse cu simbolul Soare:
Sărbătorile solare
Luați în considerare Crăciunul (25 decembrie) este la doar patru zile după solstițiul de iarnă. A fost așa de aproximativ 900 de ani sau cam așa ceva, (adică, de înaintea introducerii calendarului gregorian în 1582). S-a propus ca această dată să fie aleasă pentru a se alinia la romanul „Dies Natalis Sol Invictus” (literalmente „Ziua Nașterii Domnului a Soarelui de Necucerit”).
Totuși, sunt mulți cei care nu sunt de acord cu această teorie, probabil, mai ales Biserica din Anglia. Faptul că marile sărbători creștine au o natură predominant solară poate fi greu de argumentat, deși, de exemplu, nașterea lui Ioan Botezătorul a fost atribuită celuilalt solstițiu. Nașterea Mântuitorului Universal este 25 decembrie (din punct de vedere tehnic 21). Asta deoarece este cea mai lungă noapte a anului „lumina lumii”.
(Ioan 8:12) nu este decât un prunc slab, jos la orizont. Soarele este cel mai tânăr. Ceea ce urmează adesea acestei nașteri este pruncuciderea arhetipală Saturniană. În acest caz, este personificarea lui Irod, care și-a prevăzut propria cădere cu semnul Stelei Răsăritene. Această stea este cel mai probabil Venus, Zeița Mamă, care poate fi recunoscută în Sfintele Familii ale multor civilizații, precum Egiptul (Isis și Horus, sau mai târziu Maria și Hristos).
Infanticidul Saturnian este văzut și în nașterea lui Zeus sau Kronos (Saturn). Acest concept reprezintă sinele material inferior care încearcă să cucerească și să devoreze aspirațiile pure, superioare ale spiritului.
Articole recente
(4 voturi, media: 4,50 din 5)