Sfânta Treime
Dogma Sfintei Treimi nu este doar cea mai importantă, dar şi cea mai misterioasă şi dificilă învăţătură creştină. Aceasta rămâne un veşnic mister pentru credincioşi. Un răspuns Ia întrebarea: „Ce este Sfânta Treime”, îl putem găsi în lucrarea: „Despre Sfânta Treime temeiuri biblice şi contribuţii patristice la definirea acestei dogme”. În paginile lucrării se face o analiză completă a dogmei Sfânta Treime, cumulând citate şi idei importante emise de-a lungul istoriei.
Potrivit mai multor teorii, Sfânta Treime este alcătuită din Tatăl, fără de timp, din care se naşte Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sfântul Duh au în comun însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sfântul Duh este purces. Astfel, Tatăl este baza unităţii Sfintei Treimi, dar şi cel care îi atribuie unicitatea.
Sfântul Grigorie Teologul spunea că duce la nebunie încercarea de a pricepe nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul) sau purcederea (Duhul Sfânt). În acest sens, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic. Este mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Avraam l-a văzut pe Dumnezeu în chipul a trei îngeri
Sfânta Treime s-a descoperit în Vechiul Testament treptat, de la simple aluzii până la formulări concrete. Astfel, în Vechiul Testament, la Facere, numele lui Dumnezeu este formulat la plural, sub forma „Elohim”, cuvânt evreiesc la numărul plural. Spre exemplu, „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 3, 25).
Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu sunt înfăţişate ca persoane distincte: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au intemeiat cerurile şi prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor”, (Ps. 32, 6). Mesia, trimisul lui Dumnezeu, este prezentat ca persoană divină: „Fiul meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”, (Ps. 2, 7). Urmărind aceeaşi idee, „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domnul păcii, părinte al veacului ce va să fie.” (Isaia 9, 5).
Însă, Sfânta Treime prinde contur în Vechiul Testament în teofania de la stejarul Mamvri. Avraam a primit pe Dumnezeu în chipul a trei persoane, trei îngeri. Redarea Sfintei Treimi în Vechiul Testament rămâne neclară şi incompletă. Una din cauze fiind aceea că nu li se putea descoperi deplin evreilor care, înconjuraţi şi asaltaţi permanent pe toate planurile de păgânii politeişti, n-ar fi putut înţelege şi primi dogma Sfintei Treimi, ci ar fi căzut, cu siguranţă, în politeism, adică credinţa că există mai mulţi dumnezei.
„Eu si Tatăl una suntem” (Matei 10,30)
În Noul Testament, Sfânta Treime se descoperă deplin, clar ca o Treime de persoane care s-au aratăt „fizic” şi simultan oamenilor. La începutul lucrării Mântuitorului, în lume, la botezul în Iordan, apar toate persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În timpul activităţii sale, Mântuitorul şi-a afirmat de mai multe ori identitatea de Divinitate cu Tatăl: „toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11,27) şi „Toate câte are Tatăl sunt ale Mele”(Ioan 16, 15) şi mai ales: „Eu şi Tatăl una suntem” (Matei 10, 30).
După învierea Sa, El a trimis pe Apostoli să înveţe şi să boteze prin formula expresă: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Matei 28,19). Deşi misterioasă, dogma Sfintei Treimi nu ne rămâne total inaccesibilă în decursul istoriei. Cea mai potrivită şi mai frumoasă formulă privind dogma Sfintei Treimi a fost spusă de Mitropolitul Filaret Drozdov al Moscovei astfel: „Chiar si față de cele mai adânci şi sublime mistere divine, credinciosul are datoria cu toată smerenia şi încrederea, să adapteze spiritul la contemplarea tainelor divine”.
S-au făcut mai multe comparaţii ale dogmei Sfintei Treimi, cu lumea materială. Astfel de analogii sunt: 1. sufletul uman unic, dar cu trei componente: raţiune, simţire, voinţă; 2. iubirea familială unică, dar cuprinzând pe părinţi şi copilul; 3. pomul, compus din rădăcină, trunchi, coroană; 4. floarea: plantă, culoare, miros; 5. timpul, cu cele trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor 6; spaţiul, cu cele trei dimensiuni: înălţime, lungime, lăţime; 7. Soarele: corp mineral, sursa de căldură şi sursa de lumină.
Unitate, treime, fiinţă, esenţă, natură, substanţă, ipostas, persoană…
Deşi dogma Sfintei Treimi a constituit de la început, esenţa şi fundamentul credinţei creştine, ea a fost mărturisită la început la modul general, şi doar mai târziu, sub presiunea ereziilor antitrinitare, s-a formulat amănunţit şi s-a precizat terminologia trinitară. Dogma despre Sfânta Treime a fost formulată definitiv la Sinoadele I şi II ecumenic.
Încă din timpul Sfinţilor Apostoli, Biserica a alcătuit scurte mărturisiri de credinţă despre Sfânta Treime, care se rosteau la botez. Acestea s-au dezvoltat sub forma unor simboluri de credinţă. Aşa au fost cunoscute Simbolul ierusalimitean, Simbolul alexandrin şi cipriot. Dogma trinitară era rostită prin formula botezului şi prin doxologia mică.
Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), combătând arianismul care nega dumnezeirea Fiului, a formulat dogma ca Fiul este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din veci din Tatăl, din fiinţa Tatălui, egal şi de o fiinţă cu Tatăl. Sinodul II formula că Duhul Sfânt „purcede din Tatăl”, aşa după cum se menţionează în Noul Testament.
Redarea corectă şi deplină a adevărului trinitar
Dogma Sfintei Treimi, formulată în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, a rămas obligatorie pentru toată creştinătatea. În formularea dogmei Sfintei Treimi s-au evidenţiat îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare (295-373). Acesta avea lucrările „Despre întruparea Logosului” şi „Contraelinilor”. Apoi Sfântul Vasile cel Mare (330-379, „Despre Duhul Sfânt”), Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395; „Contra lui Eunomie”). A urmat Sfântul Grigorie de Nazianz (330-390; „Cinci cuvântări teologice”). Didim cel Orb (313-398; „Despre Sfânta Treime”). După care şi Sfântul Ambrozie (337-397; „Despre Duhul Sfânt”) în strânsă legătură cu formularea dogmei trinitare, a avut loc şi precizarea terminologiei trinitare.
Însă, deşi formulată, dogma înţelesului cuvintelor folosite era încă imprecis. Atunci Sfinţii Părinţi au întâmpinat greutăţi mari. Pe de o parte, redarea corectă şi deplină a adevărului trinitar şi pe de altă parte pentru a evita căderea în erezie. Teologia creştină, neavând la început termeni tehnici speciali, Sfinţii Părinţi au fost obligaţi să împrumute aceşti termeni din filosofia păgână, latină şi greacă.
Astfel au împrumutat termenii de: unitate, treime, fiinţă, esenţă, natură, substanţă, ipostas, persoană. Termenii nu au fost utilizaţi de la bun început cu sensul pe care îl au astăzi. Dar în timp s-a stabilit definitiv că termenii „ousia, fisis, essentia” făceau referire la firea divină, iar termenii: „ipostasis, prosopon” erau utilizaţi pentru a face referire la persoanele treimice.
Termenii lui Aristotel: esenţă, fiinţă
Un exemplu semnificativ privind precizarea terminologiei trinitare îl oferă termenul „ousia” sau „fisis”, (esenţă, fiinţă). Acest termen a fost împrumutat de la Aristotel. După Aristotel, esenţa poate fi de două feluri: esenţa specifică, adică ceea ce au în comun toţi indivizii aceleaşi specii şi esenţa concretă, existenţă individual concretă.
Sfinţii Părinţi au folosit termenul „ousia” cu ambele înţelesuri, atât ca fiinţă concretă, cât şi ca echivalent cu „ipostasis”. Abia Sfântul Vasile cel Mare, în epistola 38, a formulat definitiv deosebirea între „ousia” şi „ipostasis”: „ousia” (esenţa) este fondul naturii comune mai multor indivizi ai aceleaşi specii (de exemplu: însuşirea de umanitate), iar „ipostasul” este individul subzistent concret (de ex. Vasile, Petru, Pavel).
În afară de termenul „ousia” principalii termeni trinitari mai sunt: „ipostasul” şi „persoana”. Ipostasul („ipostasis”) este modul: de existenţă concretă al unei ousii, care există în sine şi pentru sine. Ipostasul nu este identic cu esenţa, cu natura, cu ousia, dar nu e nici separat de ea, pentru că esenţa sau ousia este conţinutul lui fiinţial, iar ipostasul actualizează această „ousia”.
Aveți mai jos câteva produse care simbolizează Trinitatea sau Sfânta Treime:
Persoana derivat al Omului
Ipostasul este cel prin care natura, firea, ousia îşi manifestă şi îşi realizează potenţele şi este subiectul sau purtătorul ousiei. Persoana („prosopon”) înseamnă o fiinţă umană concretă întrucât termenul de ipostas desemna toate, existenţele individuale chiar şi cele neraţionale, pentru ipostasele raţionale s-a preferat termenul de prosoponpersoana.
Persoana este, deci, ipostasul unei naturi spirituale, raţionale. Faţă de ipostas, persoana mai înseamnă şi specificitate, spiritualitate, raţiune şi libertate. Filosoful Boethius (480-524) definea persoana ca fiind „subzistenţa individuală a unei naturi raţionale” („Despre persoana şi cele două naturi”). Sfântul loan Damaschin (675-749) denumea persoana „subiectul ce se manifestă el însuşi prin lucrările şi proprietăţile sale, ca distinct de alte fiinţe de aceeaşi natură” („Dogmatica”).
Totodată, trebuie menţionat că termenul „persoana” a fost folosit şi ca termen pentru raţiune, libertate. Este conştiinţa de sine şi puterea de autodeterminare, precum şi idee de comuniune. Raportul dintre esenţă, persoanele, atributele şi energiile divine poate fi cumva înţeles ca analog cu raporturile următoare, în cadrul iubirii: subiectul iubitor (persoana), firea iubitoare (esenţa, fiinţa), energiile sufleteşti iubitoare, emanate de fire prin persoană, pe care persoana le dăruieşte mereu şi totuşi nu se epuizează, întrucât sunt mai puţin decât sufletul sau persoana însăşi.