Iubirea, doar iubirea – O pildă cu tâlc

A fost odată, ca niciodată, o vreme când Lumea părea să nu cunoască nici Fericirea, dar nici Tristeţea, nici Iubirea, dar nici Ura, nici Bogăţia, dar nici Sărăcia…

Nu ştiu dacă pe atunci, era mai bine sau mai rău pentru că lucrurile stăteau în aşa fel. Şi, totuşi, undeva, în mijlocul oceanului, era o insulă unde toate sentimentele şi stările vieţuiau, departe de Lume. Existau acolo Fericirea, Tristeţea, Vanitatea, Bogăţia, Cunoaşterea şi toate celelalte, inclusiv Iubirea.

Într-o zi, aceşti locuitori ai insulei au fost avertizaţi că tărâmul lor se va scufunda. Aşa că toată lumea a purces la treabă. Au început să îşi repare bărcile şi să se pregătească de plecare. Singura care nu făcea nicio pregătire era Iubirea. Ea nu putea să creadă că insula va dispărea cu totul, aşa, înghiţită de apele oceanului.

Iubirea îşi dorea, să rămână, în continuare, acolo. Iubirea a perseverat în speranţele sale, până în ultimul moment. Când insula a fost inundată aproape în întregime, Iubirea s-a hotărât să ceară ajutor. Bogăţia îşi pregătise barca sa mare, frumoasă, elegantă şi era gata de plecare.

Iubirea, cu speranţă, a întrebat-o: „Poţi să mă iei şi pe mine cu tine, Bogăţie?” Bogăţia i-a răspuns prompt, cu mândrie: „Nu, nu pot! Ce ştii tu? Eu am barca plină cu aur şi cu argint. Lumea mă aşteaptă! Cum să mai am vreun loc, aici, şi pentru tine?”

Atunci, Iubirea a decis să o întrebe şi pe Vanitate, care cu dorinţa de a face impresie, îşi tot făcea de lucru pe lângă barca sa, parcă şi mai frumoasă decât cea a Bogăţiei. „Vanitate, te rog, ajută-mă! Ia-mă şi pe mine cu tine!” Vanitatea s-a uitat sfidător la Iubire şi i-a răspuns plină de îngâmfare. „Nu, nu pot să te ajut, Iubire! Tu nu vezi că eşti udă-fleaşcă? S-ar putea să-mi murdăreşti, ori, poate, chiar să-mi strici frumoasa mea barcă. Voi ajunge cu ea în Lumea aceea, care mă aşteaptă!”

Tristeţea, gârbovită de atâta amărăciune, adunată o viaţă, era şi ea prin apropiere, cu barca-i ponosită. Iubirea se gândi atunci, că poate, e mai potrivit să-i ceară Tristeţii ajutorul. „Tristeţe, rogu-te, lasă-mă să vin şi eu cu tine!” Tristeţea, cea mult prea plină de mâhnire, i-a răspuns tânguitor: „Ohhh, Iubire! Tu chiar nu vezi cât sunt de tristă? Sunt atât de plină de jale, încât am nevoie să mai fiu o vreme singură. Că, apoi, voi ajunge în Lumea mare. Nu, nu, Iubire! Nu poţi să pleci de aici cu mine!”

Fericirea era tocmai pe punctul de a ridica ancora bărcii sale. Ea era, ca întotdeauna, fericită. Foarte fericită! Atât de fericită, încât, cuprinsă de starea de beatitudine, părea gata să zboare, parcă, spre Lumea care o aştepta şi pe ea… nici măcar nu a auzit-o pe biata Iubire care o striga, implorând-o, să o salveze de pe insula aproape scufundată.

Deodată, se auzi o voce mai stinsă, dar calmă şi plină de căldură: „Vino, vino, Iubire! Te voi lua cu mine!” Era un bătrânel. Acesta, a luat-o pe Iubire în bărcuţa sa, tot atât de bătrână ca şi proprietarul. Tot drumul pe mare, bătrânelul taciturn nu a discutat nimic cu Iubirea ce părea atât de dezamăgită. Ajunşi la un ţărm, bătrânelul şi Iubirea şi-au luat un scurt rămas bun, plin de politeţe şi respect, şi, astfel, fiecare urma să-şi vadă de drumul său.

Acum, dintr-o dată, Iubirea s-a simţit deosebit de bucuroasă şi de binecuvântată. Totodată, şi-a dat seama că nu ştie cum îl cheamă pe salvatorul său, bătrânelul cel atât de binevoitor. Noroc că tocmai atunci, la acel ţărm, acosta şi barca Cunoaşterii. Atunci, Iubirea a îndrăznit să o întrebe pe aceasta. „Te rog Cunoaştere, poţi să îmi spui tu, cea atât de pricepută, cine a fost bătrânelul care m-a salvat de pe insula noastră ce se scufunda?” Atunci, Cunoaşterea i-a răspuns scurt Iubirii. „Timpul! A fost Timpul!… Doar Timpul!…”