Focul Grecesc, o Armă de Război din Vremuri Apuse
Un secret bine păstrat la porţile Constantinopolului timp de peste 700 de ani. Astăzi, focul grecesc este mai mult decât o legendă. Focul grecesc a fost o super-armă concepută şi folosită de Imperiul Bizantin, având un efect uriaş. Reţeta sa exactă a fost un secret bine păzit, care nu s-a pierdut de-a lungul veacurilor. Focul grecesc a devenit cea mai puternică armă a creştinătăţii mai bine de 700 de ani.
Acest lucru a permis bizantinilor şi Constantinopolului să se opună şi să ţină piept duşmanilor în tot acest timp. Focul grecesc a devenit atât de important pentru bizantini, încât, împăratul Romanos al II-lea (care a domnit între anii 959-963) a declarat că trei lucruri nu trebuie să ajungă niciodată în mâinile inamice. Acestea fiind: regalia imperială bizantină (drepturile, prerogativele şi privilegiile), orice prinţesă regală şi focul grecesc.
Ce este Focul grecesc?
Deşi armele incendiare nu sunt nimic nou într-un război, (de ex. săgeţi de foc), este clar că Focul grecesc a fost într-adevăr ceva foarte special. A fost o armă incendiară dezvoltată şi utilizată de Imperiul Bizantin. Era folosită atât pe uscat cât şi pe mare. Relatările din acele vremuri, precum şi imaginile contemporane, indică faptul că ar fi avut un efect similar napalmului din ziua de azi.
Substanţa cu aspect gelatinos a fost realizată, iniţial, dintr-un amestec de palmitat de sodiu cu benzină. Ulterior, s-a făcut din amestec de benzen cu polistiren. Amestecul era folosit la fabricarea bombelor incendiare şi la aruncătoarele de flăcări. Adevăratul Foc grecesc nu ar trebui să fie confundat cu ceea ce cruciaţii au numit „focul grecesc”. Acesta din urmă era un amestec de nitrat de potasiu şi terebentină. Adevăratul Foc grecesc, era o substanţă mult mai puternică.
Focul Grecesc, nu se stinge cu apă
Sursele istorice indică faptul că a fost iniţial conceput sub domnia lui Constantin al IV-lea Pogantus (668-685). Un refugiat sirian vorbitor de limbă greacă, Callinic de Heliopolis, se crede că a rafinat reţeta în jurul anului 678. Relatările vremii vorbesc despre felul în care Focul grecesc s-ar fi aprins în mod spontan, şi nu a putut fi stins cu ajutorul apei. Dimpotrivă, părea să ardă puternic când intra în contact cu apa.
Amestecul incendiar putea fi răspândit printr-o varietate de metode. A fost, fie aruncat în vase, fie descărcat prin sifonare de la tuburi portabile. În cazul celor din urmă, se pare că acesta a fost gândit similar ca un aruncător de flăcări modern. Interesant este că acesta ar fi putut fi contracarat, cel puţin parţial. Relatările arabe povestesc despre lichidul lipicios că nu aderă la o cârpă grea sau haine din piele îmbibate în oţet.
Focul Grecesc, formula secretă a lui Callinic
Este acceptat faptul că Focul grecesc a fost dezvoltat de un creştin grec, Kallinikos (Callinic) din Heliopolis. El a fugit de musulmanii care ocupaseră Siria, în Constantinopol, în jurul anului 668. Cu toate acestea, se ştie că o substanţă similară a existat cu mult timp înainte de Callinic. Regatul Pontului a folosit un amestec similar împotriva romanilor în timpul războaielor mithridatice din secolul I î.Hr.
Callinic a folosit acest lucru ca bază pentru prepararea Focul grecesc. Dar se pare că a făcut un amestec mult mai puternic şi mai uşor de folosit. Deşi reţeta exactă a fost păzită cu atenţie, petrolul sau păcura au fost unele dintre principalele ingrediente. Aceste ingrediente proveneau, probabil, din Crimeea. S-a speculat că Focul grecesc constă dintr-un amestec de răşină de petrol, smoală, sulf, pin sau cedru, var şi bitum.
Îngrășămintele incendiare
Unii chiar au speculat că s-ar fi putut amesteca şi praf de puşcă sau „topitură de salpetru” adică azotat natural de sodiu (salpetru de Chile) sau de potasiu (salpetru de India), folosite ca îngrăşăminte minerale, la fabricarea acidului azotic etc. Probail sulful adăugat, făcea amestecul să producă zgomotele îngrozitoare. Procesul de fabricare a lichidului trebuie să fi fost foarte periculos, mai ales că era uşor volatil.
Rafinarea petrolului, dacă ar fi fost utilizată, ar fi necesitat, de asemenea, o tehnologie extrem de avansată. Deoarece formula a fost predată doar de la împărat, la împărat. Nimic altceva nu se mai ştie despre focul grecesc, iar formula a fost atât de bine păzită, încât secretul s-a putut păstra, în siguranţă, timp de mai bine de 700 de ani. Din păcate, reţeta s-a pierdut fără urmă.
Rășina de conifere și sulful, un amestec incendiar
În ciuda acestui fapt, istoricii au descoperit în diverse surse bizantine câteva reţete parţiale. Exemple notabile sunt cele ale Annei Comnena din „Alexiada” şi „De Ceremoniis Aulae Byzantinae” ale lui Constantin al Vll-lea Porfirogenetul.
Potrivit Annei Comnena: „Acest foc a fost produs prin arta următoarelor îmbinări: de la pin şi de alţi arbori, veşnic verzi se colectează o răşină inflamabilă, care este frecată cu sulf şi pusă în tuburi şi este aruncată în aer de către bărbaţi, şi mişcată cu respiraţie violentă şi continuă. Apoi, în acest fel, se întâlneşte cu focul de la extremitate, se prinde lumina şi cade în cascadă, ca un vârtej de foc pe feţele duşmanilor.”