Rădăcinile budismului tibetan

Provenit din China şi India, budismul ajunge în Tibet în secolul al VII-lea. Astfel, există două căi pentru obţinerea Trezirii. Cea provenită de la chinezi este Chan (Zen-ul de mai târziu din Japonia). Acesta este curentul „subitist”, în care activitatea mentală şi fizică reprezintă un obstacol pentru Trezire. De la indieni vine Madhyamaka, „Calea de Mijloc”, în care acţiunile virtuoase şi practica asiduă duc spre Trezire.

Origini ale budismului în Tibet

Conform istoriografiei tibetane, în sec. al VIII-lea, are loc la Mănăstirea Samye o mare dezbatere. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestei dezbateri, curentul indian al „Căii de Mijloc” a ieşit învingător. Acesta a înglobat şi tantrismul, care reprezintă o mişcare religioasă importantă ce există şi în hinduism, şi în budism. Acesta pune accent pe practicile yoga, pe învăţăturile secrete ale textelor numite Tantra.

Aceste practici pot fi înţelese doar dacă sunt explicate de un maestru numit „guru”. În respectiva perioadă, tantrismul era practicat foarte mult în Swat (zonă în prezent aflată în Pakistan) şi în Kashmir (zonă între Pakistan şi India). În sec. al VIII-lea, din Swat, a venit un maestru tantrist, Padmasambhava, despre care se ştiu foarte puţine lucruri. El este un adevărat erou în credinţele tibetane.

Conform unei legende despre acest erou care datează de prin sec. al XII-lea, religia tibetană provine din India. Numeroşi călugări fac călătorii lungi în această ţară, stând pe lângă maeştrii indieni sau prin mănăstiri. Din acest motiv, guvernul chinez susţine în prezent faptul că originile budismului tibetan sunt în străinătate. Odată cu invaziile musulmane, care distrug mănăstirile din nordul Indiei, călătoriile în India încetează la începutul sec. al XlII-lea.

Dezvoltarea budismului tibetan

În timp, budismul ajunge să se adapteze şi să se impună asupra substratului religiei autohtone. Credinţele acestui substrat religios sunt ireconciliabile cu cele ale budismului care includ non-creaţia, nepermanenţa, karma şi apăsarea faptelor. Budismul asimilează anumite elemente cum ar fi divinităţile locale şi transformă aspectele conflictuale cum ar fi creaţia, sacrificiile sângeroase, fericirea de după moarte şi valorizarea vieţii terestre. Acest proces este unul lent şi durează din sec. al VII-lea până în sec. al X-lea.

În ciuda acestui fapt, în sec. al X-lea, regele Yeshe O al Tibetului de Vest îi critica pe budiştii care încă mai practicau sacrificiile ritualice. Între secolele VIII-IX are loc perioada „primei difuzări”. Atunci, budiştii (susţinuţi în special de regii Senaleg şi Relpachen) prelucrează vocabularul și oferă un sens budist termenilor care desemnau concepte diferite în religia pre-budistă. Aceștia traduc termenii budişti sanscriţi prin intermediul neologismelor tibetane. Astfel, este elaborat marele dicţionar sanscrit tibetan numit „Mahavyutpatti”, care în introducere avea enunţate regulile de traducere.

Apariţia şcolilor religioase

În prezent, budismul tibetan se împarte în patru mari şcoli, dintre care unele se împart la rândul lor în mai multe ramuri. Aceste şcoli au puţine diferenţe doctrinare. Aderă la aceleaşi dogme de bază şi se disting prin importanţa pe care o acordă unui anumit text si prin interpretarea textelor complexe, prin intermediul învăţăturii orale a unui maestru. Doar cei care au primit aceste învăţături le pot transmite mai departe altor discipoli. În acest sens, personalitatea maestrului (numit „lama”) este predominantă.

În jurul personalităţii carismatice a acestui maestru au apărut şcolile religioase. Un exemplu de astfel de şcoala este Nyingmapa, „Cei vechi”. Membrii acesteia se reclamă de la învăţăturile lui Padmasambhava. Este foarte bine implantată în Tibetul Central şi de Est. Ea se împarte în mai multe curente religioase: Kathok, Dzogchen, Jangter, Peling şi Tersar. Maeştrii acestor curente s-au aflat întotdeauna în interacţiune spirituală. Această şcoală aderă la un corpus important de texte tantra care nu sunt recunoscute de către celelalte şcoli.