Conștiința individuală și cea colectivă

Conștiința individuală, interioară omului, este o enigmă continuă, un mister nedezlegat. Este o realitate de stări suprapuse, o realitate de tip ŞI-ŞI, supusă logicii terţului inclus. Aceasta înseamnă că orice formă de viaţă şi de manifestare a individului, orice acţiune umană trebuie înţeleasă prin ambele sale aspecte: prin identitatea complementară de a fi şi a nu fi în acelaşi timp.

Adevăr sau minciună

În anul 2001 Daniel Langleben, Universitatea din Pensylvania, a folosit imagistica prin rezonanţă funcţională (MIR) pentru a analiza creierul subiecţilor care erau supuşi unei serii de întrebări, având ca temă relaţia minciună-adevăr. Cele două imagini ale creierului au fost aproximate şi comparate. S-a concluzionat că toate ariile cerebrale active în timpul rostirii adevărului erau active şi în timpul minţitului.

Adevărul şi minciuna reprezintă, deci, realităţi suprapuse. Trebuie să ne referim şi la noua paradigmă, cea veche fiind depăşită din punct de vedere ştiinţific. Cercetătorii germani au descoperit că în cazul unei plante, dacă o parte din aceasta se îmbolnăveşte, se formează un comitet de criză al celulelor. Acest comitet izolează partea sănătoasă de partea atacată, garantându-i astfel supravieţuirea.

Aşa se întâmplă şi-n cazul unui proces de schimbare a unei paradigme. În acest caz, cei care luptă pentru supravieţuirea vechii paradigme sunt numiţi conservatori. Noua paradigmă este o necesitate. Pe măsură ce ea se impune, apar tot mai multe produse psihologice (teorii, instrumente, metodologii) create în interiorul vechii paradigme şi prezentate ca expresii ale unei ştiinţe înalte în plan ştiinţific şi juridic.

Relaţia întreg-parte

Analizând lucrările prezentate la congresele internaţionale de psihologie, începând cu anul 1994, ne-au interesat părerile acestora faţă de relaţia dintre întreg şi parte. În procesul actual de măsurare, comportamentul uman este evaluat parte cu parte. Care este predictibilitatea comportamentului uman? Există o problemă a incertitudinii şi posibilitatea de aplicare a conceptului de incertitudine la vechea paradigmă?

Am constatat următoarele: marea majoritate a psihologilor consideră că întregul poate fi obţinut din însumarea părţilor și întregul este o sumă de părţi. În activitatea de măsurare, ei apelează la intuiţie. Nu sunt deranjaţi de relaţia dintre părţi, a perimatului interacţiunilor, care măsurate ştiinţific, pot schimba imaginea iniţială.

Omul, un sistem cu predictibilitate înaltă

Nimic din faptele de tip imprevizibil nu sunt luate în considerare, datorită caracterului liniar şi determinist al predictibilităţii. Sunt convinşi că, deşi conceptul de incertitudine aparţine unei alte logici, aparţine de fapt lumii cuantice. Teoriile care alcătuiesc arhitectura ştiinţelor morfogenetice (proces de formare a structurilor morfologice ale organismelor) au pătruns în domeniul socio-uman, mai cu seamă în ştiinţele comunicaţiei.

De exemplu, teoria haosului în comunicaţie, formulată de Marc Cutrigt, care alege ca premisă pentru demonstraţie atractorul Lorentz (simulând vremea pe calculator în 1961, Edward Lorentz a văzut oportunitatea de a combina meteorologia cu matematica, efectul fluturelui). Concluzia specialiştilor este că totul se leagă de totul.

AND-ul, miracolul Lumii

Cercetătorii au descoperit recent că diferitele sisteme complexe au la bază o arhitectură guvernată de principiile organizării comune (Laszlo Barabasi, Eric Barnabeau). Orientalii au sezizat acest lucru şi au concluzionat: patru cuvinte cristalizează spiritul în spaţiul energiei. Sunt cuvintele ADN şi se numesc: adenină, timină, guanină şi citozină.

Patru cuvinte din care rodeşte miracolul Lumii, şi totul se leagă de tot. În psihologie acest deziderat al Totului ca Tot şi inclusiv al omului ca tot, este îndeplinit de Psihologia Transpersonală. La o extremă se situează paradigma psihometrică. Este o paradigmă rigidă şi din ce în ce mai simplistă. Aceasta încearcă să măsoare, în mod forţat şi nemăsurabil.

Cealaltă, paradigma transpersonală, mult prea flexibilă, refuză să măsoare chiar şi lucrurile evident măsurabile. Aceasta mizează pe logici forţate, argumentele teoriei cuantice. La ora actuală fiecare ştiinţă a ajuns să instrumentalizeze câte un domeniu al realităţii, bazându-se pe legi şi sisteme conceptuale proprii. Există în prezent, tendinţa reunirii ştiinţelor sub cupola sinergeticii.

Având acest sistem de referinţă, legile, regulile, principiile descoperite în contextul unor ştiinţe particulare, au, de fapt, un caracter universal. Păstrându-şi autonomia, ele se regăsesc în toate celelalte ştiinţe particulare. Aşadar, principiul respectiv trebuie înţeles ca un subsistem aparţinând unui sistem universal. Este ca o semnificaţie particulară aparţinând unui sens general.

Teoria relativității în psihologie

Regăsirea unui principiu şi în fizică şi în psihologie este ceva firesc. Nu este firesc însă ca ele să se regăsească într-o formă identică. Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein are un corespondent în psihologie, creat de un fost elev al acestuia, dar şi al lui Schrodinger. Este vorba de Gheorghe Zapan care a realizat o teorie a relativităţii sistemului psihic.

E=mc2. Rolul lui „E” îl joacă energia psihică; m = suportul anatomo-fiziologic al actului psihic; C = informaţie ca impuls egal cu viteza luminii la pătrat. Astfel un impuls (gând, emoţie, motivaţie) aplicat suportului fiziologic, ar transforma masa în energie şi informaţie în contextul sistemului psihic. Este un mod de a înţelege relaţia dintre substanţă, energie şi informaţie, în contextul sistemului psihic.

Ideea potrivit căreia totul se leagă cu totul creează o altă viziune asupra lumii. Problema măsurării este fundamentală pentru psihologie. Unii psihologi recunosc criza prin care trece aceasta, dar alţii preferă s-o ignore. Ei argumentează adevărul psihologic prin raportarea lui, nu la adevărul rezultat din confruntarea cu realitatea, ci la adevărul matematic. Aplicat asupra unui produs al minţii şi al sufletului uman, adevărul matematic conduce la rezultate incerte, deoarece adevărul matematic este în acord doar cu o parte a realităţii, dar nu cu acea parte pe care o descrie psihologia.