De ce mințim ?!

Nu cred că există om care să nu fi minţit vreodată, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, iar cine susţine că nu…. este un mincinos.

Minciuna stă cu regele la masă…

Oricând, oriunde, în toate domeniile vieţii se minte. Mint politicienii, care pentru a ajunge la putere, în timpul campaniilor electorale, fac promisiuni pe care apoi nu le mai ţin. Mint comercianţii, care ademenesc clienţii pentru a face cât mai mult profit. Mint cei care fac reclamă şi promit fericire şi împlinire pentru a reuşi să-şi plaseze produsele. Mint bărbaţi şi mint femei, mint părinţi şi mint copii, copiii şi profesorii se mint reciproc.

Face parte din viaţa de zi cu zi să existe înşelăciunea şi minciuna. În permanenţă azi, e în preajma omului. Dar, cu toată această omniprezenţă, dezamăgirea nu a fost eradicată, căci conştiinţa prevalează mereu şi are ultimul cuvânt.

De ce minţim?

În mod nefiresc, omul în general, se teme să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale. Acesta refuză pur și simplu să-şi recunoască propriile vinovăţii. Pentru a contracara această neputinţă, a inventat scuza, justificarea şi minciuna. Acestea sunt căi prin care a încercat să îşi creeze şi să-şi păstreze astfel, fără prea mare efort, un soi de reputaţie. Pe de altă parte, frica de a fi respins, dispreţuit, de a pierde afecţiunea celorlalţi a contribuit şi ea la adâncirea în minciună.

Sentimentul de fală, provine din egoism pur

Cei care au ales de la început să nu îşi asculte conştiinţa, şi-au pierdut identitatea şi sunt lipsiţi de valoare. De aceea se străduiesc cu disperare să şi-o confecţioneze rapid. Acest lucru se obține prin atribuirea de valoare şi importanţă personală. Fac acest lucru înşelându-se pe sine şi înşelându-i implicit şi pe ceilalţi. Dorind să pară ceva, ceea ce în realitate nu sunt. Arătându-şi latura cea mai bună, fălindu-se cu motivaţii nobile, în timp ce resortul tuturor acţiunilor lor este doar egoism pur.

Competiția, scoate la suprafață complexul de inferioritate din om

Ne întrebăm spre exemplu, de ce copiază un elev în timpul unui examen? Poate că teama de a nu fi considerat ca fiind mai puţin inteligent decât colegul său. Dacă se teme să obţină o notă mică, acesta recurge la minciună. În fond, în societatea noastră, are valoare la prima vedere, numai cei care sunt frumoşi şi inteligenţi. Aceasta este o altă minciună, care influenţează întreaga existenţă a tuturor.

Recunoașterea slăbiciunilor, este primul pas catre evoluție

Există însă şi mulţi oameni care, respectându-şi principiile şi legile divine, se chinuie totuşi cu complexele de inferioritate. Aceste complexe, împreună cu lipsa respectului de sine, îi copleșesc. Aceste trăiri negative sunt dificil de eliminat. Ele sunt adânc înrădăcinate, crescute şi hrănite de mulţi ani. Gânduri de genul: „Sunt un nimeni”, „Nu sunt capabil de nimic”, trebuiesc analizate. Trebuiesc recunoscute ca fiind nişte minciuni şi respinse. Dacă nu se întâmplă lucrul ăsta, ele vor constitui o pepinieră pentru alte minciuni.

Astfel, se ajunge spre exemplu, la împrăştierea de zvonuri cu privire la alţii sau la defăimarea altora. Acest lucru se întâmplă doar pentru ca cel ce are astfel de idei, să se simtă el superior celorlalţi.

De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna…

Problema este că omul ajunge el însuşi să creadă, cu vremea, nişte neadevăruri mereu repetate. Cel care îşi dă seama că spune o minciună sau o jumătate de adevăr, ar trebui să recunoască minciuna şi să se oprească de a o mai prefera.

Chiar şi un copil mic, deja este deosebit de rafinat când e vorba să caute scuze. Acesta descrie în mod eronat o situaţie, aruncă vina pe alţii, muşamalizează şi ascunde. Părinţii şi educatorii se află mereu în pericolul de a nu lua foarte în serios acest lucru. Motivul poate fi acela că ei înşişi nu sunt nişte campioni ai onestităţii.

Copiii, sunt foarte dezvoltați la capitolul inteligență emoțională

Un copil îşi dă imediat seama de felul în care reacţionează adulţii în anumite situaţii şi procedează şi el la fel. De aceea onestitatea începe de la cei maturi, înainte de toate. Căci cei maturi trebuie să fie dispuşi să accepte adevărul, să umble în lumină, să devină sensibili la minciunile cotidiene cu care s-au deprins.

Nu i se poate impune unui copil să fie onest, dar i se poate sensibiliza conştiinţa. De aceea scuzele şi justificările false nu trebuie să fie minimalizate. Minciunile distrug încrederea, iar fără încredere nu este posibilă o comuniune reală. Este o componentă a educaţiei de a i se arăta în mod repetat copilului, ce consecinţe grave poate avea minciuna. În locul încrederii apare neîncrederea. Acolo unde domneşte neîncrederea, apare nesiguranţa și teama.

Lipsa siguranței și frica, sunt roadele minciunii

Această lipsă a siguranţei şi frica, care sunt întâlnite la tot pasul, sunt roade ale minciunii. Aproape nimeni nu este de încredere, aproape nimeni nu cere şi nu are încredere în mai nimic. Cuvântul dat, promisiunea făcută nu mai au valoare. Aşa însă este imposibil de trăit. Dar, rostirea adevărului, este legată uneori, dacă nu de cele mai multe ori, de anumite dezavantaje.

Adevărul este întotdeauna dureros iar minciuna este reconfortantă

Cine nu profită de o situaţie creată prin minciună trece drept un prost. Şcolarul care are posibilitatea să copieze şi astfel să obţină o notă bună şi totuşi n-o face, este considerat drept nătâng de către colegi. Dar nu există în acest dispreţ, în neînţelegerea respectivă şi o doză de admiraţie? Admiraţie faţă de un om, care de dragul adevărului este gata să accepte un aparent dezavantaj? Comportamentul corect al unei persoane, pune în mod automat în discuţie comportamentul celui de alături, fiind astfel oricând, un stimulent pentru o corectare a vieţii, pentru o întoarcere.

Din minciună în minciună….

Minciuna este fie un semn de slăbiciune, fie o menajare a celui minţit. Când este o menajare apare ocazional, când este o slăbiciune devine o obişnuinţă. La început minţi instinctiv, din teamă, să te protejezi. Nu îţi dai seama că este o slăbiciune. Cu timpul, cu cât situaţia devine mai complicată în urma minciunilor, planifici minciuna. Astfel iroseşti o parte din energie şi gândire accentuând propria stare de slăbiciune în faţa provocărilor realităţii.

Și astfel, se crează o realitate paralelă

„Realitatea” fictivă, paralelă creată, îţi asigură o oarecare protecţie. Dar trăieşti permanent cu teama spargerii oglinzii false a minciunii. Această spargere ar duce la confruntarea cu adevărul. Teama asta te face să îţi conştientizezi slăbiciunea. Dar eşti incapabil să schimbi starea de lucruri, te-ai afundat. Cunoaşterea adevărului de către cei minţiţi, nu duce neapărat la spargerea oglinzii prin spunerea lui.

Unii oameni sunt atât de sensibili la adevăr, încât ei înșiși cer să fie mințiți

Oamenii pot accepta să trăiască în acest mod, minţiţi. Pentru că sunt foarte mulți cei cărora le este frică de un eventual adevăr dureros. În astfel de împrejurări, uneori se instalează o anumită afecţiune a mincinosului faţă de cel minţit. Asta, pe baza unei acceptări tacite.