Egiptul și faraonii negri

Deşi povestea lor rămâne în mare parte nespusă, aşa-numiţii „faraoni negri” au condus Egiptul Antic pentru aproape o jumătate de secol. Aceştia au jucat un rol major în unificarea ţării și au creat monumente glorioase, care încă mai există astăzi. Egiptul Antic este adesea descris ca un regat autonom. Acesta a rămas neatins şi neafectat de culturile africane care îl înconjurau.

Cu toate acestea, există dovezi istorice în care se demonstrează că balanţa puterii s-a schimbat, la un moment dat. Culturile din Egipt şi din restul Africii s-au întâlnit şi s-au amestecat. Acest lucru determinând o revigorare şi reinterpretare a obiceiurilor egiptene, a zeilor şi a modurilor de exprimare culturală. De mai bine de 2.000 de ani, Egiptul a fost, de departe, cel mai puternic jucător în balanţa puterii între el şi împărăţia sa vecină la sud, Nubia.

Taharqa a fost coi mai puternic dintre faraonii negri

Taharqa a fost fiul lui Piye şi vărul şi succesorul lui Shebitku. El a fost regele Nubian din Napata, şi a venit din Tribul Kushite din Nubia (Sudanul modern). El a fost un faraon al dinastiei a 25-a egiptene antice, şi rege al Regatului Kush, care se afla în Sudanul de Nord.

A domnit între 690-664 î.Hr.

Taharqa, „Faraonul Negru”, se concentrează asupra unui anumit capitol din istoria Egiptului. De la aproximativ 750 î.Hr. şi în secolul care a urmat, conducătorii nubieni au deranjat acest echilibru. Aceștia se pare că au acaparat puterea Egiptului.

Taharqa

Taharqa, viaţa şi moartea faraonului

Când nubianul Shabaka a cucerit Egiptul de Jos şi a devenit rege, a fost însoţit de nepotul său Taharqa. Acesta din urmă, avea vârsta de 20 de ani. Mai târziu, în timpul domniei lui Shabaka ca faraon, Egiptul s-a confruntat cu puterea crescândă a Asiriei pe câmpul de luptă. Taharqa l-a urmat pe vărul său Shebitku la tron. La începutul domniei sale, el a sprijinit rezistenţa Palestinei împotriva regelui Sennacherib din Asiria.

În 671, totuşi, armata lui Taharqa a fost învinsă de fiul lui Sennacherib, Esarhaddon. Acesta l-a capturat pe Memphis, împreună cu „consiliul” său regal, şi a luat şi o pradă consistentă de război. După retragerea lui Esarhaddon din Egipt, Taharqa s-a întors din refugiul său din Egiptul de Sus şi a masacrat garnizoanele asiriene. El a ţinut controlul asupra Egiptului, până când a fost cucerit de fiul lui Esarhaddon Ashurbanipal. După aceea, a fugit spre Sud până la Nubia, unde a murit şi a fost îngropat într-o mare piramidă la Nuri.

Egiptul a intrat apoi într-o perioadă lungă în care a avut numai conducători străini. Taharqa a fost descris de istoricul grec vechi Strabon, că ar fi „avansat până în Europa” şi (citând Megasthenes), chiar şi până la Pilonii lui Hercule, în Spania. În reprezentările biblice, el este mântuitorul poporului evreu, asediat de Sanherib (lsaia 37: 8-9 şi 2 împăraţi 19: 8-9). Taharqa a murit în oraşul Theba în anul 664 î.Hr. şi a fost urmat de succesorul său numit Tantamani, fiul lui Shabaka. Taharqa a fost îngropat la Nuri, Sudanul de Nord.

Obiectele arheologice evidente ale nubienilor din Egiptul Antic

În timpul perioadei sale de guvernare egipteană, Taharqa a încurajat multe proiecte arhitecturale. Acelaşi lucru se poate spune despre predecesorii săi nubieni. A ridicat monumente la Karnak, Theba şi Tanis, în Egiptul de Jos. A construit o serie de temple importante în Kush, după cum a fost cunoscut atunci statul superior egiptean. Templul mare al lui Taharqa din Kawa, a fost construit la ordinele sale şi dedicat Soarelui şi Zeului fertilităţii Amun-Ra.

A fost destinat să ofere ajutor lui Taharqa în guvernarea regatului său. A fost abandonat în secolul al III-lea şi a stat îngropat în nisip până la săpăturile din anul 1930. Altarul lui Taharqa este una dintre cele mai mari clădiri egiptene, rămasă intactă, din această ţară. Arheologii care au cercetat şi săpat în Egipt, au descoperit temple pe care se găsesc inscripţii nubiene. Au fost găsite şi artefacte nubiene foarte sofisticate în interiorul mormintelor şi palatelor. Multe dintre descoperirile arheologice au fost făcute în Meroe şi Kawa în actualul Sudan.

Arheologii şi istoricii au muncit din greu pentru a păstra vechea moştenire nubiană. Două părți de mobilă mari, de exemplu, au fost distruse complet în timpul tranzitului din Sudan. Rădăcinile africane ale nubienilor sunt evidente în legătură cu obiceiurile lor funerare. Aceeași evidentă rădăcină se poate observa şi în modul în care cultura lor a rămas puternic influenţată de Egipt. Acest lucru s-a întâmplat chiar şi după ce s-au retras în Nubia. Aceste descoperiri fascinante, arată clar că trăsăturile egiptene şi africane s-au dezvoltat împreună.

Cleopatra, origini africane

Într-un documentar prezentat de BBC, regina Egiptului Cleopatra a VII-a, adeseori denumită „grecoaica” datorită apartenenţei sale la dinastia Ptolemeilor, de origine macedoneană, avea de fapt strămoşi africani. Regina Cleopatra, aflată la putere în Egipt între anii 51-30 î.Hr., a fost considerată de majoritatea istoricilor, ca fiind de origine europeană şi nu africană.

Documentarul realizat de post tv britanic BBC, intitulat „Cleopatra: Potretul unei criminale”, prezintă mai multe analize care au demonstrat că rămăşiţele umane descoperite într-un mormânt din Turcia, aparţineau prinţesei Arsinoe a IV-a, sora Cleopatrei, asasinată din ordinul acesteia.