Încrederea în sine se învață

În ultimii ani, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, în special pe calea internetului, suntem informaţi, tot mai des, despre organizarea unor multiple forme de dezvoltare personală. Toate având ca scop final creşterea încrederii în sine a participanţilor la aceste ateliere, grupuri de lucru, cunoscute ca workshop-uri.

Necesitatea existenţei workshop-urilor

Explicaţia necesităţii acestor ateliere este următoarea: toate provocările vieţii moderne, bazate pe competivitate, pot fi gestionate doar pe fundamentul unei desăvârşite încrederi în forţele proprii, încrederea în sine. Iar încrederea în sine se învaţă! Tot astfel cum a fost învăţată şi lipsa încrederii în sine!

Copii fiind, cei mai mulţi dintre noi am învăţat lipsa încrederii în noi înşine. Inoculată de către persoanele semnificative din copilăria noastră, din intenţii mult prea generoase, de super-protecţie. Părinţii, bunicii erau mereu gata să-şi întindă, precum o cloşcă, o aripă protectoare asupra noastră. Asta, pentru a ne feri de relele vieţii. Şi astfel, ne-am învăţat că mereu, cineva ne protejează. În acest fel, dezvoltându-ne prea puţine abilităţi proprii de a face faţă adversităţilor de orice fel, în copilărie, apoi în viaţă.

Orice învăţ are şi dezvăţ

Principiul care se aplică în însuşirea lecţiei de încredere în sine este acela al învăţului care are si dezvăţ…
Aşa cum am învăţat comoditatea, generatoare de neîncredere în sine, vom învăţa să abandonăm acest balast al existenţei noastre. Și asta, devenind activi, ieşind din zona de confort personal. Pentru a ne proclama independenţa faţă de constrângerile personale şi faţă de cele impuse de cei din jur.

Nu este o transformare peste noapte

Evident, dobândirea încrederii în sine nu este un proces facil, nefiind o transformare „peste noapte”. Este o acţiune de recreare de sine, adică, ne creăm din nou. Şi, cum orice facere este dureroasă, nu poate nici acest proces să fie fără suferinţă. Dacă cele mai multe dintre învăţările copilăriei ne-au fost impuse, iar noi le-am adoptat mai mult sau mai puţin „cuminţi”, adică, supuşi, procesul de dezvăţ va fi benevol, va fi asumat, cu convingere, cu efort, cu răbdare. Va fi după voia noastră! Iar transformarea va fi pe măsură…

Doar în acest fel, protejaţi de scutul încrederii în sine, vom dobândi credinţa în propriul nostru potenţial. Acel potențial generator de forţă, pentru împlinirea personală, iar nu pentru a ne risipi energiile în suferinţă, lamentare, resemnare şi, în final, capitulare.

Ce înseamnă împlinire personală?

Siguranţa proprie, izvorâtă din interiorul fiinţei noastre, nicidecum aşteptată precum o cârjă de sprijin din exteriorul nostru. Aceasta va aduce cu sine sentimentul reuşitei. În viaţa personală, în familie, în relaţiile afective, în viaţa socială, la nivel profesional. Dar şi în cadrul unui grup la care aspirăm să devenim parte.

Altfel spus, împlinirea personală semnifică realizarea noastră deplină, ca oameni. Oameni, cu trăirile şi năzuinţele pe care le nutrim. Asta în măsura în care noi, oamenii, aspirăm raţional, la devenirea noastră. Cu respect de sine şi cu recunoaşterea mediului căruia îi aparţinem. Cu alte cuvinte, împlinirea personală presupune discernământ în acţiune. Ne eliberăm de dependenţa faţă de cei de care ne simţeam până acum, indisolubil, legaţi.

Putem să ne trasăm viitorul într-o lumină strălucitoare

Împlinirea personală implică luciditatea în alegeri şi opinii, în judecăţi. Ne bizuim pe propriile judecăţi, odată ce suntem eliberaţi de temerile la care ne constrângeau judecăţile altora. Îndrăznesc să spun că încrederea de sine, temelia împlinirii personale, este o speranţă a dobândirii acelei siguranţe că noi, şi numai noi, putem să ne trasăm viitorul într-o lumină strălucitoare, a reuşitei, fără a aduce prejudicii existentei altor fiinţe.