Oglinda Magică Fermecată

Orice suprafaţă care reflectă lumina si care are proprietatea de a lăsa să apară imagini este o oglindă magică. Astfel, găsim sub pana specialiştilor în divinaţie, termeni precum lecanomanţia, arta berilistică, cristalomanţia, hidatoscopia, hidromanţia, hidroscopia, catoptromanţia etc. Este suficient „să dispunem de o oglindă sau de vreun obiect strălucitor”. Poate fi suprafaţa apei într-un pahar, într-un izvor sau într-o fântână şi gata.

Fixarea privirii pe suprafaţa strălucitoare face să apară, în general destul de repede, halucinaţii vizuale. Acestea pot fi interpretate într-un sens divinatoriu, după părerea lui Gwen Le Scouezec. La mare cinste în timpul Evului Mediu, când devenise emblema vrăjitoriei, oglinda a făcut încet-încet loc altor suporturi. Este vorba despre cristalomanţa sau divinaţia prin globul de cristal. Se cuvine de altfel, să distingem în catoptromanţie oglinzi albe şi oglinzi negre.

Sticla, globurile de cristal, berilul, spada, suprafeţele şlefuite ale fildeşului, ouăle, mineralele şi pietrele preţioase în general, ochelarii etc. aparţin primei categorii. Celei de a doua îi aparţin unghiile lăcuite cu negru strălucitor (onihomanţie), fundurile de cratiţă cu negru de fum, palmele date cu cărbune de lemn etc.

Imaginile din oglindă

Divinaţia prin oglindă e însoţită în mod obişnuit, de un întreg ritual. Acest ritual favorizează punerea în modul şi starea hipnoidă, cerute de această artă. Ghicitorul Mariei de Medici, Cosme Ruggieri, folosea o oglindă magică pe suprafaţa căreia, se spune, regina îşi citea nenorocul. Magicianul scrie pe oglindă cu sânge de porumbel bărbătuş, cuvintele: Jehovah, Metatron, Elohim, Adonai.

Dupa scrierea fiecărui cuvânt, arunca pe plita incinsă un praf de șofran, apoi plimba oglinda deasupra fumului. Următorul pas era să acopere oglinda cu o panză de mătase naturală şi să o aşeze pe fereastră, pentru a atrage lumina nocturnă. Acestea sunt spusele lui Gilette Ziegler în «Histoire secrete de Paris» (Stock, 1967). După o scurtă rugăciune, desena cu o bucată de lemn carbonizat, un cerc dublu pe sol.

Răspunsul primit în oglindă

Așeaza în acest cerc un craniu, o tibie, o pisică cufundată în somn hipnotic şi o mică lampă, care singură, va lumina încăperea. Într-o casoletă ardeau mentă şi ricin. Cam după o oră, Ruggieri lua oglinda. Îngerul Anael, răspundea probabil, căci regina vedea apărând pe oglinda şlefuită silueta fiului ei Francois, abia distinctă. Acesta se învârtește o dată şi dispare. Cea a lui Charles, mijlociul, se învârteşte de paisprezece ori înainte de a păli şi de a se stinge.

Henri, al treilea fiu, face aceeaşi mişcare de cincisprezece ori şi pare să se aplece asupra unui corp întins. Apoi, în timp ce pisica se trezeşte şi miorlăie lugubru, o altă fantomă apare în oglindă. Nu este fantoma celui de al patrulea fiu al ei, ci un om de alt sânge, Conde sau regele de Navarra. Regina scoate un geamăt, această viziune îi confirmă ceea ce i-au arătat deja măruntaiele puilor sacrificaţi de Ruggieri. Cei trei fii ai ei vor domni, dar fără să lase urmaşi. Neamul Valois este condamnat.

Fereastră către o altă lume

Folosirea catoptromanţiei a persistat multă vreme în folclorul slav şi maghiar, încă din secolul al XIX-lea. Tinerele rusoaice, curioase să cunoască chipul viitorului lor soţ, puneau, una în faţa celeilalte, aproape de două lumânări, două oglinzi în care, după ce spuneau: „Fie ca acel ce-mi va fi soţ să-mi apară!” ele puteau să-l contemple în voie. În Ungaria, tinerele îşi satisfăceau curiozitatea nu în noaptea de Crăciun, ci în cea de Sfântul Silvestru.

Acestea scufundau o oglindă în apa unui izvor şi ţineau o lumânare aprinsă în mână. Chiar la miezul nopţii, imaginea apărea. Lumina pâlpâitoare a flăcării, undele pe care le făcea apa, ora şi ziua, totul contribuia la obiectivarea dorinţei lor celei mai mari. Mulţi misionari şi foşti coloni, relatează fapte analoge şi mai recente în legătură cu vracii africani. Pierre Fontaine, de exemplu, povesteşte cum un om de afaceri alb, a reuşit să-i descopere pe concurenţii lui care foloseau procedee neloiale.

Acesta atestă că a văzut în aburul care s-a format deasupra oglinzii aparţinând ghicitorului congolez consultat, chipul vinovaţilor. Apoi a putut să-i identifice într-o fotografie apărută în presa locală puţin timp după aceea. Mecanismul catoptromanţiei, a fost descris începând cu secolul al XIV-lea de către istoricul arab Ibn Khaldun. Această descriere s-a făcut cu o exactitate pe care toţi antropologii moderni o recunosc.

Explicația mistică

Se fixează privirea pe un obiect cu faţă unică, ghicitorii o privesc cu atenţie, până când zăresc lucrul pe care vor să-l anunţe. Unele persoane cred că imaginea zărită în acest fel se formează pe suprafaţa oglinzii, dar ele se înşeală. Ghicitorul sau consultantul său, privesc fix această suprafaţă până când ea dispare şi o perdea ca o ceaţă se interpune între ei şi oglindă. Pe această perdea se desenează formele pe care ei doresc să le zărească. Acest lucru, permite ghicitorului să dea indicaţii fie afirmative, fie negative, despre ceea ce se doreşte să se ştie.

Astfel, Ibn Khaldun a insistat asupra naturii halucinatorii a fenomenului. Acesta a precizat că, la drept vorbind, suprafaţa reflectoare a oglinzii nu avea nicio importanţă. Asta pentru că nu în oglindă apar imaginile, ci între suprafaţa sa şi ochii ghicitorului sau ai consultanţilor săi. Ibn Khaldun este destul de explicit în afirmaţiile sale. El notează că oboseala oculară provoacă un fel de ceaţă. În această ceață se desenează forme ce datorează totul preocupărilor subiectului care constituie o obiectivare a fantasmelor sale, interpretate într-un sens divinatoriu.