Percepția umană și teoria haosului
Creierul uman îşi foloseşte partea dreaptă pentru a procesa vederea rezultată din partea stângă. În același mod, partea stângă a creierului procesează vederea rezultată din partea dreaptă. Partea dreaptă a creierului este cea care recunoaşte genul, astfel făcând diferenţa dintre masculin şi feminin. În acest fel, luând o fotografie a unui bărbat şi a unei femei care arată cât se poate de asemănător, tăindu-le pe verticală în jumătate şi rearanjându-le pentru a forma două fotografii noi, ambele reprezentând jumătate din faţa bărbatului şi jumătate din faţa femeii, combinate, cineva poate pune în practică cu mare uşurinţă un experiment care să demonstreze cele expuse mai jos.
Ştiinţa creierului uman
Atunci când este întrebat „Care este bărbatul şi care este femeia?”. De cele mai multe ori subiectul va fi mai înclinat să spună că în imaginea din dreapta este un bărbat şi în imaginea din stânga este o femeie. De fapt, în prima imagine, prima jumătate a fotografiei este femeia şi în cea de a doua jumătate este bărbatul. De asemenea, prima jumătate din a doua imagine este bărbatul, în timp ce cea de a doua jumătate este femeia. În ciuda procesului de rearanjare, prima fotografie lasă impresia că ar reprezenta o femeie, în timp ce cea de a doua pare să prezinte un bărbat.
Poziția câmpului vizual, influențează relațiile interumane
Interpretarea constă în faptul că, atunci când jumătatea stângă a imaginii reprezintă o femeie, creierul va fi lăsat cu impresia că întreaga imagine reprezintă o femeie. Acelaşi principiu se aplică atunci când prima jumătate a imaginii este bărbatul. Urmând acelaşi raţionament, atunci când cineva doreşte să pară mai feminin în relaţia cu ceilalţi, atunci acea persoană trebuie să stea în câmpul vizual stâng al interlocutorului său.
Ca urmare a acestui fapt, femeile ar trebui să acorde mai multă atenţie şi machiajului de pe partea stângă a fetei lor. Această scurtă prezentare ţinând de ştiinţa creierului uman, demonstrează cât de uşor gândirea umană îl poate induce în eroare pe individ. Cu un creier care nu este infailibil, omul a recurs la ajutorul ştiinţei pentru a-i explica ceea ce el nu poate înţelege. Şi, cu ajutorul ştiinţei, omul a încercat să explice tot ceea ce există în lume.
Teoria haosului
Fizica a studiat diverse tipuri de comportamente cum ar fi mişcarea planetelor pe orbită, mişcarea pendulelor şi a mingiilor. Acestea sunt mişcări obişnuite descrise de ecuaţiile liniare uşor de rezolvat de către matematicieni. Totuşi, pe lângă acestea, există şi comportamente atipice de perturbare. Acestea din urmă sunt descrise de ecuaţiile nonliniare. Comportamentele atipice nu prea au putut fi clasificate şi s-au dovedit a fi greu de rezolvat. Asta s-a întâmplat până la conturarea teoriei haosului care ajută la soluţionarea acestora. Atmosfera rezultă din interacţiunea dintre Pământ şi Soare.
Orice mică diferență, poate schimba total rezultatul
Astfel, indiferent de cât de previzibilă ar părea vremea în ochii meteorologilor, mereu este dificilă realizarea unei prognoze exacte. Deşi evoluţia unui sistem meteorologic este influenţată mult de condiţiile iniţiale, aplicarea unor condiţii identice în două sisteme meteorologice diferite nu va duce la acelaşi rezultat. Orice diferenţă, indiferent cât de mică ar fi ea, se poate amplifica în orice moment. Acesta este exemplul de dinamică nonliniară care a stat la baza dezvoltării teoriei haosului.
Intervenția factorului X
Este vorba despre acel factor x, acel imprevizibil, care poate schimba oricând întreaga evoluţie a sistemului existent. În mod normal, un obiect împreună cu alt obiect, fac două obiecte, deci unu plus unu fac doi. Dar, o picătură de apă lăsată să cadă peste o altă picătură de apă, va rezulta tot o picătură de apă. Concluzia fiind că uneori unu plus unu fac tot unu. Şi, apoi, nimeni nu poate prezice exact în ce parte va curge picătura. Astfel, teoria haosului propune două principii.
Primul se referă la faptul că sistemele complexe prezintă o ordine de substrat. În timp ce al doilea enunţă faptul că orice sistem simplu poate capăta un comportament complex.
Curbele fractale
Mandelbrot a impus curbele fractale în geometrie. Geometria fractala apărând din nevoia de a oferi descrieri corecte obiectelor reale. Fractalele au legătură cu realitatea, printre exemplele de forme fractale numărându-se norii, munții, plantele, ș.a.m.d.
De asemenea, urmărirea graficelor ce arată fluctuaţiile dintr-un anumit domeniu vor semăna de la o zi, la un an, la zece ani, la o sută de ani şi aşa mai departe. O zi poate seamănă cu o viaţă întreagă prin faptul că se porneşte cu ceva, cu un anumit plan, dar se finalizează făcând cu totul altceva. La fel, sfârşitul vieţii poate aduce conştientizarea legii hazardului la care a fost supusă întreagă existenţă a individului, deci o zi într-o viaţă şi o viaţă într-o zi.
Dublarea structurii inițiale
Fractalele sunt supuse similitudinii prezentând un aspect recursiv de dublare a structurii iniţiale. Astfel, orice eveniment poate fi imprevizibil. Asta pentru că se poate schimba în mod iraţional şi radical, lucru care ţine chiar de existenţa sa. Astfel, în realitate nu există linearitate. Linearitatea netulburată este doar un model artificial. Existenţa implică, de fapt, numeroase contradicţii şi factori imprevizibili. Acești factori, în orice moment, pot schimba radical cursul lucrurilor.
Obligaţia ştiinţei
După toate exemplele prezentate mai sus, se poate observa cât de puţine lucruri ştie omul despre lumea înconjurătoare. În schimb, încă din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să propună explicaţii pentru ceea ce se petrecea în jurul său. Întâi, aceste explicaţii au fost oferite de legende şi mituri. Apoi, omul s-a îndreptat, încetul cu încetul, către ştiinţă şi logică. Robert Chambers a încercat să explice în cartea sa, „Vestigii ale istoriei naturale a creaţiei”, modul în care speciile variază.
Originea speciilor
În „Originea speciilor”, Charles Darwin a propus modelul evoluţionist pentru a explica originile speciei umane. Alfred Wegener a vorbit despre continentul Pangeea pentru a explica evoluţia continentelor şi oceanelor până în prezent. Acestea sunt doar câteva exemple de explicaţii oferite de ştiinţă în legătură cu lumea înconjurătoare. Ştiinţa vorbeşte şi despre lucruri care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Lucruri despre care se ştie sigur că există, cum ar fi radiaţiile, aerul, undele radio, razele ultraviolete şi altele.
Se pare că doar știința, nu ne poate da toate răspunsurile
Astfel, există lucruri care, deşi nu pot fi văzute, se ştie sigur că există. De asemenea, trebuie admis faptul că există şi fenomene pentru care încă nu a fost găsită explicaţia ştiinţifică. Aici este vorba şi despre acele fenomene care ţin de domeniul supranaturalului. Astfel, acestea ar trebui consemnate si studiate deoarece nu este doar datoria ştiinţei de a oferi explicaţii logice pentru aceste fenomene şi manifestări, ci este chiar obligaţia sa.