Pilda fericirii

A fost odată un împărat care stăpânea o vastă şi bogată împărăţie. Dar, de când împărăteasa îi dăruise o mică prinţesă, vestitul domnitor considera că giuvaerul cel mai de preţ al împărăţiei sale este frumoasa sa fiică. Şi ca nişte buni părinţi, împăratul şi împărăteasa aveau grijă să nu-i lipsească ceva micuţei. Orice şi-ar fi dorit prinţesa, dacă nu se găsea în palat ori în împărăţie, era adus, chiar şi de peste mări şi ţări. Nimic nu era de refuzat prinţesei.

Şi, cu toate acestea, deşi prinţesa avea mult mai mult decât şi-ar fi putut dori orice copil, adeseori se plictisea de jucăriile sale. Pe măsură ce creştea, copila se simţea tot mai tristă. Cum fraţi şi surori nu avea, dar nici tovarăşi de joacă, mica prinţesă se simţea însingurată. Se ascundea prin încăperile palatului, spre a scăpa de privirile supraveghetorilor săi.

De cum venea primăvara, micuţa prinţesă găsea bucuria de a admira curcubeul de culori al miilor de flori din grădinile palatului ori plăcerea de a inspira parfumul trandafirilor. Uneori alerga pe aleile grădinilor ce înconjurau palatul, urmărind zborul fluturilor. Alteori, se bucura de zumzăitul albinelor. În zilele de vară, se ghemuia la umbra zidurilor înalte ale domeniului împărătesc.

De dincolo de ziduri, răzbăteau glasuri vesele de copii, glasuri care nu răsunau, niciodată, în curtea palatului. Într-o zi, prinţesa, curioasă să îi vadă pe veselii copii de dincolo de palat, descoperi o fisură în zidul ce înconjura grădina. Privi cu un ochi dincolo de zid. Fete şi băieţi jucau jocuri pe care prinţesa nu le cunoştea. Şi, ciudat! Copiii aceştia nu aveau jucării frumoase, dar erau fericiţi!

Atunci, prinţesa se duse la doica sa şi îi ceru să o ducă dincolo de palat, să se joace şi ea cu acei copii veseli. Doica, după ce ascultă dorinţa micuţei îi spuse că acest fapt nu este posibil: „O prinţesă nu are ce căuta în stradă, să sară şotronul cu fetele din popor.” „Atunci, să fie aduşi câţiva copii în curtea palatului!” Doica, din ce în ce mai agasată, îi spuse micuţei că nici astfel nu se poate rezolva tristeţea unei prinţese. Copila păru nedumerită.

Cum, ea nu poate fi veselă, fericită, precum ceilalţi copii? „De ce?” şi iar „De ce?”, o tot sâcâia prinţesa. Cum, la palatul împăratului, trebuia ca toţi servitorii să poarte uniformă şi nişte pantofi rezistenţi şi, prin urmare, rigizi, doica avea mari dureri de picioare. În ultima vreme, femeia se gândea că, dacă pantofii ar fi fost mai comozi, nu ar mai fi suferit ea atât de mult şi ar fi fost mult mai fericită.

Acum, o mai supăra şi prinţesa care o tot întreba de ce copiii din popor sunt fericiţi cu jocurile lor simple, iar ea, deşi avea atât de multe jucării, nu cunoştea fericirea. Cum copila nu îi dădea pace, doica, cu gândul la pantofii săi incomozi, se trezi spunând: „Copiii sunt mai fericiţi, dacă poartă pantofii fericirii!”… Atunci, prinţesa fugi la tatăl său, şi îi spuse acestuia că vrea să poarte şi ea pantofii celui mai fericit copil din împărăţie.

Întâi, împăratul o privi nedumerit, dar, cum nu îi putea refuza nimic, dădu ordin să fie căutat cel mai fericit copil din toată împărăţia. Au trecut câteva luni până ce soldaţii împăratului au răscolit împărăţia, căutând copii fericiţi. Foarte fericiţi! Sigur, orice copil este fericit. Dar, orice copil mai varsă şi lacrimi. Nu şi nu! Nu orice copil era căutat… Doar un copil care nu cunoaşte decât fericirea! Fe-ri-ci-rea! Fără lacrimi!

Tot cutreierând în lungul şi în latul împărăţiei, unui soldat i-a venit ideea să încerce şi în munţii unde doar câteva familii îndrăzniseră a vieţui printre fiarele pădurii. Ajungând pe culmile înalte, soldaţii au zărit un copil care alerga prin fâneaţa înaltă. Vesel şi luminos, înconjurat de sălbăticiuni ce se zbenguiau prin preajma sa, copilul ăsta nu părea să cunoască tristeţea, nici lacrima… Soldaţii au decis să-l urmărească, spre a se convinge că el este copilul căutat.

Si, a sosit ziua când soldaţii au hotărât să ia copilul, să-l ducă la palat, cu pantofii săi fermecaţi – pantofii fericirii, pe care urma să îi încalţe şi mica prinţesă, spre a se tămădui de tristeţe. Intră soldaţii în fâneaţa înaltă, prind copilul şi… uimire! Copilul era desculţ! „Copile, unde îţi sunt încălţările?” – întreabă un soldat… Copilul, speriat, mai mult de întrebare decât de teama de a fi capturat, întreabă la rându-i: „Ce sunt alea încălţări?” „Pantofi, copile, pantofi! Ăia pe care îi porţi tu… Uite, aşa, ca noi… Ca să ne ferim picioarele de praf, de frig…” – spune răstit soldatul, de acum, vădit enervat.

„Păi, eu n-am avut niciodată aşa ceva…” – spune copilul cu sinceritate, recăpătându-şi voioşia…