Universul Holografic, Creație a Mentalului Conștient și Subconștient

Viitorul poate să nu fie singurul lucru care poate fi alcătuit şi reorganizat de gândul omenesc. Helmut Schmidt şi Marilyn Schlitz, doi oameni de ştiinţă, în anul 1988 au anunţat că unele dintre experienţe pe care le conduseseră ei, au indicat faptul că mintea poate fi capabilă să shimbe şi trecutul. Într-un studiu, Helmut Schmidt şi Marilyn Schlitz au folosit un proces computerizat de înregistrare aleatorie pentru a înregistra 1.000 de secvenţe diferite de sunete.

Fiecare secvenţă consta din 100 de tonuri variind ca durată. Unele dintre ele plăcute pentru ureche şi altele doar explozii şi zgomote. Procesul de selecţie era aleatoriu în conformitate cu legile probabilităţii. Fiecare secvenţă ar fi trebuit să conţină 50% sunete plăcute şi 50% zgomote. Înregistrările pe casete ale acestor secvenţe au fost apoi trimise prin poştă unor voluntari.

Subiecţilor li s-a spus că în timp ce ascultă casetele înregistrate anterior, să încerce să mărească prin psihokinezie durata sunetelor plăcute şi să o scadă pe cea a zgomotelor. După ce subiecţii şi-au terminat treaba, au raportat laboratorului încercările. Schmidt si Schlitz au examinat apoi secvenţele originale. Ei au descoperit că înregistrările pe care le ascultaseră subiecţii conţineau perioade semnificativ mai lungi de sunete plăcute, decât de zgomote.

Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca subiecţii să fi ajuns psihokinetic înapoi prin timp şi au influenţat procesul aleatoriu prin care fuseseră realizate casetele lor preînregistrate.

Timpul este o iluzie a percepției

În alt test, Schmidt şi Schlitz au programat computerul să producă secvenţe de 100 de tonuri compuse la întâmplare din 4 note diferite. Subiecţii au fost instruiţi să încerce să provoace psihokinetic apariţia pe benzi a mai multor note înalte decât joase. Iarăşi a fost descoperit un efect psihokinetic retroactiv. Ei au descoperit, de asemenea, că voluntarii care meditau regulat, au exercitat un efect psihokinetic mai mare decât cei care nu meditau.

Acest lucru sugerând din nou faptul că, cheia accesării laturilor psihicului care structurează realitatea este contactul cu inconştientul. Ideea că noi putem modifica psihokinetic evenimente care s-au întâmplat deja este o noţiune tuburătoare. Noi suntem atât de adânc programaţi să credem că trecutul este încremenit ca un fluture în sticlă, încât este dificil pentru noi să ni-l imaginăm altfel.

Dar într-un univers holografic, un univers în care timpul este o iluzie, iar realitatea nu mai mult decât o imagine creată de minte, este o posibilitate cu care poate că trebuie să ne deprindem.

O plimbare prin grădina trecutului

Dar, să ne oprim la ultima categorie de anomalie temporală care merită atenţia noastră. Pe 10 august 1901, două profesoare de la Oxford, Anne Moberly, director la St. Hugh’s College, Oxford şi Eleonor Joudain, director adjunct, se plimbau prin grădina Petit Trianon de la Versailles. Deodată au văzut o trecere cu efect strălucitor peste peisajul din faţa lor. Era, nu mult diferită de efectele speciale dintr-un film când se mută acţiunea de la o scenă la alta.

După ce licărirea a trecut, ele au observat că peisajul se schimbase. Deodată oamenii din jurul lor purtau costume specifice secolului al XVIII-lea. Aceștia se comportau într-o manieră agitată. Pe când cele două femei stăteau zăpăcite, un bărbat „respingător”, cu o faţă ciupită de vărsat, s-a apropiat şi le-a cerut să îşi schimbe direcţia.

Ele l-au urmat dincolo de un şir de copaci, într-o grădină unde au auzit acorduri de muzică plutind prin aer. Au văzut și o doamnă din arisrocaţie pictând în acuarelă. În cele din urmă, viziunea a dispărut şi peisajul a revenit la normal. Transformarea fusese atât de dramatică încât, atunci când au privit în urma lor, au realizat că aleea pe care abia merseseră, era acum blocată de un zid vechi de piatră.

O concluzie cât se poate de pertinentă

Când s-au întors din Anglia, au căutat prin arhivele istorice şi au tras concluzia că fuseseră transportate înapoi în timp. „Au vizitat” ziua în care avusese loc jaful de la Tuileries si masacrul Gărzilor Elveţiene. Acest lucru explică maniera agitată a oamenilor din grădină. Femeia pe care o văzuseră acolo, era însăsi Marie Antoinette.

Ceea ce face experienţa lui Moberly şi a lui Jourdain atât de semnificativă, este fapul că ele nu au avut pur şi simplu o viziune retrocognitivă a trecutului, ci într-adevăr au păşit înapoi în trecut, întâlnind oameni si hoinărind în jurul grădinilor Tuileries, aşa cum erau cu mai mult de 100 de ani în urmă.